superb, ruginiu, cu bancute de lemn si medici stand la cafea in halate verzi de chirurgie, e plin de ambalaje si resturi de tigari; la fel metroul, strazile si oamenii: cateodata ma fac sa ma simt bine aici, dar des imi amintesc ce frumos e la Campulung, ce liniste pe micul bulevard cu tei..
Ma trezesc mereu aducandu-mi aminte. Eu nu ma adaptez usor, am inteles asta abia acum, aici. Mi-e dor de ai mei, de programul de acasa, de trezitul la 6 sa ajung la ore la dinicu (ajungeam mereu la finalul orei desi ma trezeam la timp).. Simt ca locul meu e acolo. Cand trebuie sa plec de acasa duminica imi vine sa plang, desi nu fac nimic deosebit acolo si chiar ma enervez ca alerg la metrou cu bagajul plin de carti sa prind lucky ca sa ajung acasa si sa nu fac nimic; dar cand trebuie sa vin inapoi aici imi vine sa plang. Ma sensibilizeaza tocmai orasul acesta insensibil.
In seara aceasta m-am inscris la un proiect si primul lucru la care m-am gandit a fost sa il pun in practica si la Campulung! Maine plec si abia astept sa vad teii fara frunze de pe bulevard!
E frumos la facultate si cred ca e singurul loc de care simt ca apartin; si acasa simt ca e acasa, dar nu ma simt ca acasa, am tot timpul senzatia ca-mi lipseste ceva. Dar am atatea momente frumoase petrecute la "scoala"..
Anatomia se transforma intr-o poveste, balaurul se apropie, dar tot mi se pare magica; (balaurul e primul colocviu). Apoi privelistea de pe Universitar, parcul din fata facultatii, amfiteatrul mare.. Cand ma gandesc cam ce fac eu aici, ma simt fericita si implinita, dar cand ma gandesc la Campulung ma simt trista ca nu sunt si eu acolo...
Mi-e dor..
