Arhiva de sentimente - sertarul 1

Fac parte din acea categorie de tineri ravasiti de viata cu care acum fac cunostinta si asupra careia se razvratesc. Am invatat sa scriu si sa citesc. Sa vorbesc si sa ascult. E drept ca stiam de mult,dar parca acum mi-e mai usor sa ma exprim, sa vorbesc despre sentimente, ganduri si idei, despre viata, despre dorinte, vise si patimi. Aveam nevoie de un jurnal care sa ma asculte fara restrictii si fara sa ma judece.
Deci trebuia sa iau un pix, o foaie si sa scriu. Dar nu..ceva parca lipsea. Da! Eu sunt o “computer-addicted”, de aceea simt, asa cum un diabetic are nevoie de insulina, sau un narcoman de drogul lui, sa ma exprim in fata multimii de dincolo de ecranul monitorului. De fapt, de ce nu? Trebuia sa imbin utilul cu placutul- sa comunic, nu neaparat cu cunoscuti, dar si sa folosesc computerul. Dar comunicarea aceasta trebuia sa fiu una surda, nu aveam nevoie sa dau si sa primesc succesiv mesaje ca pe messenger sau mail..voiam, mai degraba sa am posibilitatea sa fiu sentimentala, sa pot sa critic ce nu-mi place la societatea in care traiesc, sa fiu eu, sa-mi exercit dreptul la libera exprimare, ba chiar mai mult, sa pot sa rad sau sa plang ori de cate as fi vrut sa recitesc ceea ce am scris. Sa creez, practic, o arhiva a sentimentelor mele pe care s-o pot impartasi celorlalti (dar nu neaparat pentru ei, mai mult pentru mine), care sa ma ajute sa pot sa inteleg mai bine ce vreau, dar si sa nu uit ceea ce am fost, pentru ca noi oamenii uitam prea usor si un memento e mereu binevenit!
Una peste alta, la inceput n-am cautat publicitate. De aceea, desi la mine in liceu “se poarta” blogingul, am asteptat sa se mai potoleasca mania, asa incat sa-mi croiesc singura un drum, fara prea multa valva. As fi putut, desigur, sa lipesc link-ul blogului peste tot, sa dau mass-uri pe messenger sau sa-mi fac publicitate la postul tv si ziarul locale (sau chiar nationale, de ce nu?, daca vrei sa fi promovat, are cine!). Dar nu, eu nu voiam si nici acum nu ma dau in vant dupa publicitate. Totusi, m-as implica oricand si cu orice fel de riscuri (desigur, atata timp cat se merge pe principii comune cu ale mele) intr-o activitate de sustinere a blogosferei.
Si nu, nu sunt o conservatoare care sa se vrea adepta povestilor despre un el cu care sa innebuneasca cititorii; asa cum ma emotionez la citirea unui pasaj siropos, ma implic si in altul, care-mi vorbeste despre realitatea sociala in care ma aflu. Si ii inteleg si pe vanatorii de trafic sau comentarii. Sigur ca esti mai motivat cand vezi ca X te citeste constant sau ca primesti tot felul de aprecieri sau critici pentru postul Y. Inseamna ca reprezinti ceva pentru comunitatea ta, ca ai toate sansele sa evadezi din rutina (ceea ce, cred eu, e visul tututor tinerilor si nu numai!). Dar comentariile si traficul nu sunt totul. Dupa cum am spus, daca ceea ce ai ai scris tu te face fericit si te multumeste (moral, caci pana la financiar mai e mult-totusi banii nu sunt chiar totul! :P, nu ai de ce sa renunti.
In sfarsit, precizez ca-mi place sa scriu, sa vorbesc mult si degeaba, sa ma afirm si cred intru totul ca blogul, pentru tinerii romani (si nu numai pentru noi, pentru oricine are ceva de spus!) e posibilitatea perfecta de afirmare.
P.S daca v-a placut, puteti sa ma votati aici! :):D